Versete din Biblie Despre Human frailty

Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.

Duhul omului îl sprijină la boală. Dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica?

Mi-a prăpădit carnea şi pielea şi mi-a zdrobit oasele.

De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.

În adevăr, El a fost răstignit prin slăbiciune, dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel, şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El faţă de voi.

Dimpotrivă, ştiţi că, în neputinţa trupului, v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată.

Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.

Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine.

Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.

Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini dorm.

Cu un astfel de om mă voi lăuda, dar, întrucât mă priveşte pe mine însumi, nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.

Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.

Sunt pus în rândul celor ce se pogoară în groapă, sunt ca un om care nu mai are putere.

Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.

cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi trag obârşia din ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!

Atunci îmi zic: „Ceea ce mă face să sufăr este că dreapta Celui Preaînalt nu mai este aceeaşi”…

Arcul celor puternici s-a sfărâmat, Şi cei slabi sunt încinşi cu putere.

Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’

până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijin şi să vă mântuiesc.

Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!

Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.

În adevăr, ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari şi ne rugăm pentru desăvârşirea voastră.

El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune.

Nu mă lepăda la vremea bătrâneţii; când mi se duc puterile, nu mă părăsi!

mi se sfârşeşte viaţa în durere şi anii în suspinuri. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele şi-mi putrezesc oasele!

Atunci, Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci omul nu este decât carne păcătoasă; totuşi, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.”

Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.

Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine.

Mâinile tuturor au slăbit şi genunchii tuturor se topesc ca apa.

Căci orice făptură este ca iarba şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos,

Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină,

M-ai apucat ca pe un vinovat – dovadă slăbiciunea mea, care se ridică şi mă învinuie în faţă.

Ai milă de mine, Doamne, căci mă ofilesc! Vindecă-mă, Doamne, căci îmi tremură oasele.

Mi-au slăbit genunchii de post şi mi s-a sleit trupul de slăbiciune.

Dacă ne doare inima, dacă ni s-au întunecat ochii,

Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi;

Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.

„Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii care se clatină.

Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani, şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute, şi noi zburăm.

Mulţi se vor poticni, vor cădea şi se vor sfărâma, vor da în laţ şi vor fi prinşi. –